Versiunea engleza

UN TEMERAR

Pe când, cu decenii în urmă, s-a întâmplat să-l cunosc pe inginerul Liviu Iliescu, tocmai mă întorsesem dintr-o lungă călătorie. Pun în legătură un fapt cu celălalt pentru că întâlnirea cu inginerul optician din Bucureşti fusese oarecum prefaţată, poate chiar pregătită de un episod al acelui voiaj. Spun aceasta având în vedere faptul că pe parcursul amintitei călătorii am avut privilegiul să văd o vastă retrospectivă cu lucrările lui Salvador Dali. În respectiva expoziţie de la Muzeul de artă modernă din Madrid, mi-a fost dat să cunosc nu doar multe dintre capodoperele care fac faima pictorului de origine catalană, ci şi unele rarităţi ale creaţiei sale, precum bijuteriile, unele mobile, dintre care cu adevărat stupefiantă era o inimă din rubine care pulsa electronic şi care fusese creată pentru a fi dăruită regelui Spaniei. Dar, în ordinea consideraţiilor pe care urmează să le fac, importantă era în acea expoziţie prezenţa picturilor stereoscopice ale lui Salvador Dali. Erau numite astfel nişte picturi pereche, pe care vizitatorul retrospectivei era invitat să le privească prin intermediul unui aparat optic. Prezenţa în expoziţie a acestor lucrări reprezenta un mod prin care pictorul glosa asupra naturii văzului. Demersul său pornea de la realitatea faptului că noi, oamenii, vedem o imagine prin două fante, adică o dublăm, şi, dată fiind distanţa dintre cei doi ochi prin care privim, obţinem mai întâi, de fapt, două imagini ale imaginii originale, cea de văzut, fapt capital întrucât aceasta ne îngăduie să realizămastfel în creierul nostru o adâncime a imaginii, să vedem nu doar suprafeţele plane, ci şi volumele. Iar mai apoi, cele două imagini sensibil diferite se suprapun în creier şi obţinem, astfel, imaginea în relief. Ei bine! Oarecum sarcastic în felul său, pictorul a duplicat acest proces, care porneşte de la imaginea de văzut, pe care o dublăm cu ajutorul celor doi ochi prin care o privim, şi pe care apoi o recompunem, prin suprapunere, undeva în creierul nostru. Astfel, el a pictat câte două tablouri cvasi-identice, totuşi cu anumite detalii discordante, apoi a construit un aparat prin care trebuiau privite tablourile perechi, şi care aducea în suprapunere cele două imagini, oferind ochiului celui care le privea prin respectivul aparat optic o singură imagine, acea minimă discordanţă în detalii dispărea, iar în creierul nostru cele două imagini, adunate în lentilele aparatului, dublate de ochii, doi, care le priveau, reveneau la o unitate care nici vorbă să existe în realitate. Mod al pictorului de a se juca de-a Dumnezeu.

Surpriza cea mare îmi fu dat să o trăiesc însă când, reîntors la Bucureşti, am descoperit în persoana opticianului Liviu Iliescu pe cineva care nu doar se juca, precum făcuse pictorul Salvador Dali, ci se străduia să exploreze, acelaşi domeniu miraculos, în mod sistematic. Deja posesor al unor brevete care îi certificau paternitatea asupra invenţiilor sale optice, ca şi a unor bogate publicaţii pe tema dată, inginerul român avea mult mai dezvoltate intervenţiile acestea artificiale care ţinteau nu doar să cunoască, ci chiar să modifice respectivele trasee ale imaginilor, de la obiectele de văzut şi până la abstragerea lor în creierul uman. În ceea ce mă priveşte, nu îmi arog o competenţă în baza căreia să judec valoarea operei de optician a lui Liviu Iliescu, nici măcar nu pretind a-l putea urmări în toate demersurile sale, dar câteva concluzii cred că se impun chiar şi pentru cel neiniţiat în ştiinţa opticii.

Propunând în experimentul său o derutare a vederii, în continuitate cu unele experienţe clasice, precum cele ale lui Helmholtz, aşa cum se întâmplă în cazul sintetizării unor imagini simple, o sintetizare involuntară, sau în cazul combinaţiei, tot involuntare, a unor culori, inginerul Liviu Iliescu stabileşte un teren al cercetării tocmai în zona misterioasă în care imaginile lumii se transformă pentru a putea fi „digerate” de intelect. Performanţa experimentatorului român ţine de faptul că aplecându-se asupra acestui traseu al imaginii, de la obiectul de văzut până la ideea sau conceptul acelui obiect în creierul uman, un traseu atât de bătătorit încât se părea că reprezintă chiar certitudinea, el izbuteşte să strecoare îndoiala, încât străbătându-i experienţele nu mai suntem chiar atât de siguri că ceea ce vedem chiar vedem. Cercetările lui Liviu Iliescu, dacă nu cumva minează, pun oricum sub semnul întrebării presupusa corespundere dintre ceea ce există şi imaginea din creierul nostru.

Experimentele lui Liviu Iliescu sunt din ce în ce mai complexe, el utilizând tot felul de aparate optice, de producţie proprie, care complică şi mai mult această presupusă accedere a insului uman la lumea de văzut. Dintre toate rezultatele acestor experimente, două îmi par notabile:

Pe de-o parte, picturile propuse de inginerul român, privite prin aparatele sale – pulsează, parcă ar fi vii. Iar pe de altă parte, acest câmp al experimentului optic propus ne acaparează într-un anumit fel, suntem integraţi în chiar domeniul vizual pe care îl experimentăm, devenim noi înşine parte integrantă a irealităţii spaţiului pe care vrem doar să-l privim. Captivi, coborâm noi înşine într-un Maelsträm, de parcă am fi drogaţi. Lumea îşi ratează fermitatea, topindu-şi conturele ca altădată cadranele ceasurilor din unele pânze ale aceluiaşi Dali. Faţă cu aceste performanţe şi observând frenezia tot mai accentuată cu care artiştii caută noi şi noi modalităţi în pictură, trădând în aceasta o tot mai radicală şi mai întemeiată nemulţumire faţă de mijloacele care le stau la îndemână pentru a-şi realiza speratele capodopere, inginerul Liviu Iliescu presupune că, prin utilizarea tehnicilor optice pe care le-a pus la punct, artiştii din viitor vor putea realiza picturi cu adevărat vii, pulsând şi integrându-şi-l pe spectator. Este ceea ce el propune să se numească Arta bioptică. E, oare, necesar să mărturisesc faptul că nu îl urmez în această ipoteză?!

Dar, chiar neurmându-l până la ultimele consecinţe pe inginerul Liviu Iliescu, îmi este cum nu se poate mai clar faptul că ceea ce a realizat el este de o considerabilă importanţă ştiinţifică, nu doar în domeniile opticii, sau în cele ale fiziologiei văzului, ori ale psihologiei, ci şi pentru mai vasta teorie a cunoaşterii. Or, tocmai în sensul acestei ultime presupuneri, realizările sale îmi îngăduie ca pe de-o parte privindu-le, iar de altă parte având vii în minte marile sisteme filozofice, să înţeleg cum suntem adânc scufundaţi în acest trup de lut, mult mai adânc îngropaţi în el, nu doar la adâncimi pe care ni le presupun dimensiunile lui precare şi minime, ci la adâncimi incomensurabile, dat fiind că ele stabilesc distanţe între sisteme relaţionare incongruente. Iar de acolo, din acest adânc infinit, prin două presupuse spărturi, categoriile apriorice ale spaţiului şi timpului, care duc prin cumplite întortocheli până sus la lumea din jur, prin ele încercăm să aproximăm imaginea pe care o vieţuim. Obţinem doar o ipoteză născută dintr-un handicap. Infirmi definitiv, aplicăm neputinţa noastră peste consistenţa lumii şi de idem apoi că acesta este adevărul. O aventură nebună.

Ion Papuc

Înapoi la prima pagină

Pagina urmatoare